I
Sus, pe câmpul amorțit
A trecut în taină mare,
De cu noapte risipind
Șiruri de mărgăritare
Din panere de argint,
Stol bălai de îngerași
Cu alai de toporași.
Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le lași?
II
Se-nalță abur moale din gradină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperișuri veștede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri făr’ de fum.
Pe lângă garduri s-a uscat pământul
Și ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorțite se deschid
Să intre-n casă soarele și vântul.
De prin balcoane
Și coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuți ca albinele,
Părul le flutura,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din pătură
Și din covor.
Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Și-a răsfirat crenguțele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creștet, vălul subțirel de floare.
Că s-a trezit așa de dimineață
Cu ramuri albe, și se poate spune
Că-i pentru prima oară-n viață
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.
Un nor sihastru adună-n poală-argintul tot.
Cerul e-albastru ca o petala de miozot.
III
Soare crud în liliac,
Zbor subțire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele și urzici...
Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni,
Vii cu mândrul tău alai
Peste cranguri și poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Lași în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii de păpădii,
Balți albastre și-nflorite
De omăt topit abia,
Și pe dealuri amorțite
Arături de catifea.
Și pornești pe deal în sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Așternută pe colini...
Șiruri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îți îndrumă an cu an
Pasul tainic și te mint
Spre ținutul diafan
Al pădurilor de-argint.
Iar acolo te oprești
Și doar pasul tău ușor
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărătești
Peste albele stihii...
Primăvară, unde ești?
